Ce-i de făcut?

Daniel Săuca

S-a pus de atâtea ori întrebarea asta „leninistă”… Soluțiile pentru primenirea societății sunt, totuși, destule. Una dintre probleme, la noi, și la alții, e că nu aplicăm nici măcar ceea ce am convenit, la un moment dat, că e o soluție viabilă, sustenabilă, cum se grăiește azi. Și mai e o „problemuță”: nu prea știm în ce societate vrem să trăim. Nu ne prea putem exprima, coerent, idealurile, să le spunem, social-politice. Vrem politicieni cu alură de sfinți, alonjă de premianți Nobel și pedigree de Bill Gates când este evident că un asemenea „model” nu e, scuze, sustenabil. Susținem avântat meritocrația și excepționalismul (olimpicii, Simonele, Popovicii etc.), dar suntem cam egalitariști: să ni se dea cam la toți la fel. Suntem, cum ziceam, cam egalitariști, dar și „speciali” (vezi și povestea „pensiilor speciale”). De câte ori nu ați auzit „narativul” poporului ospitalier? Ei bine, cam mârâim în „problemuța”, scuze, a minorităților. Și a imigranților (mai povestim, peste zece ani, și pe această temă). Am preluat românește ideologia „drepturilor”, fără să dăm doi lei vechi pe imperativele de bun-simț ale responsabilității civice. Vrem „economie de piață” și, totodată, statul să intervină „părintește” cât mai des. Mai ales cu excepții, facilități. Sunt convins că în multe țări se regăsesc situații similare. Unii spun că e ceva normal: noile societăți postcomuniste se maturizează greu. Bașca provocările de tot felul (pandemie, război ș.a.) ce încetinesc sau chiar destabilizează procesele democratice. Și, totuși, la noi parcă e altfel… Ce-i de făcut? Am iluzia, naivitatea, prostia să cred că elitele țării – după aderarea la NATO și UE – se vor strânge pentru încă un „proiect de țară” pe care chiar să-l ducem la bun sfârșit: cum va arăta România anului 2050 și după…